Vis
Nici măcar n-ar fi tresărit dacă ai fi avut bunul simț să pleci doar cu inima ei. Ar fi stat liniștită. Știa că inima îi e atât de fidelă încât s-ar fi întors la ea până să-i fi simțit lipsa. Dar tu ai trișat. Ai fost mârșav. Ea înnebunește realizând că i-ai acaparat mintea și apoi ai dispărut. S-a ferit de atâtea ori să iubească rațional. A mers mereu pe mâna inimii. I-a interzis minții să fie acaparată, vreodată, de altcineva în afară de ea.
De ce? Pentru că inima nu are memorie, nu are rațiune…pentru că inima este un mușchi cu prerogative de la care nu poate deroga, așa cum face mintea… Pentru că inima ei nu i-ar fi trimis niciodată lacrimi în ochi când ar fi avut impresia că te zărește pe stradă. Pentru că inima, în oportunismul ei, te-ar fi înlocuit înainte să ajungă să-ți simtă lipsa… pentru că inima nu recunoaște mirosuri, nu face diferența între atingeri și nu tânjește după confortul oferit de acestea.
Acum, a ajuns să se ghemuiască în fiecare seară în pijamalele pe care le-ai lăsat pe pat, atât de relaxat în acea noapte, sperând ca nici de data aceasta mașina de spălat să nu-ți fi risipit mirosul. Aceasta nu este o blestemată de acțiune pe care să o fi dictat-o inima. Inima nu are astfel de atribuții. Inima nu-i nici sadică, nici masochistă. Mintea, în schimb, este!
N-ar fi crezut nicio clipă că aceea va fi fost ultima dată când te va vedea la ea în casă, la masa ei, în patul ei…pe covorul ei… Ați plecat ca doi nebuni, în miez de noapte, să vedeți marea, să fiți fericiți, să trăiți din plin iubirea dintre voi. Doi copii frumoși, doi copii veseli. Doi copii care habar nu aveau că undeva, pe un drum de întoarcere însorit și plăcut, lucrurile aveau să se schimbe pentru totdeauna. Să-i spui că-ți pare rău?! …degeaba. Pe tine oricum nu mai are cum să te doară. Tu oricum nu mai simți nimic.
Nu vrea s-o facă. Și cel puțin, în mod conștient n-o face, dar subconștientul ei te urăște că ai murit! Te învinovățește că ai ales să o lași singură. Te urăște că nu ai avut puterea să lupți pentru viața ta. Te urăște că n-ai mai vrut să respiri; te urăște că ai avut îndrăzneala de a îi cuceri mintea…
NICOLETA BUCȘARU
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )
Carpe That Fucking Diem!
I-auzi pe la colțuri
Cum
Tot mai mulți realizează
Că viața-i cu sens unic.
Cu toate-acestea,
Ne sinucidem,
Zi de zi,
Într-un sinistru
Amalgam de fapte inutile.
Inutile pentru noi,
Inutile pentru alții.
Ne-ndepărtăm de ce iubim
Și ne-apropiem de ce ne face silă…
Masochiști. Asta suntem cu toții!
Optimiștii speră…
La o altă viață.
Bonus, pentru abstinența
Dintr-aceasta.
Ce iluzie amară!
La ce bun să trăiești
De două ori în silă,
Când ai putea trăi
O dată,
Dar bine?!
Pesimiștii…
Aici e nostim:
Ei se-ntreabă,
Continuu,
”Care viață?!”.
Și-uite-așa…
Trece viața pe lângă ei!
Oportuniștii…
Sunt cei ce o trăiesc din plin:
N-ascultă de gura lumii;
Nu iau în seamă
Avertismentul
De pe pachetul cu tutun;
N-au habar despre
Limitările de viteză;
N-au timp s-analizeze
Cuvinte precum:
”Păcat”, ”curvă”, ”BIO”, ”negativ”,
”Stop!”, ”prea mult”, ”consecințe”…
Ei văd și simt
Acum ș-aici!
Nimic mai mult,
Nimic mai simplu,
Nimic mai pur!
Trăirile lor sunt
Cele mai sincere.
Le-ai jigni,
Din start,
Încercând să le compari
Cu oricare dintre
Ipocriziile celorlalte două categorii.
Ipocrizii pe care,
De cele mai multe ori,
Nici ei înșiși nu le mai cred…
Nicoleta Bucșaru
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )
nnonny
Nicoleta Bucșaru 