O ultimă aventură
– A fost, dincolo de orice dubiu, cea mai dureroasă zi din viața mea de mea de până atunci – ziua în care am realizat că am fost doar o ultimă aventură înainte ca ea să ia drumul vieții de familie. M-a amăgit atât de frumos, m-a învăluit și cucerit ca pe o puștoaică de liceu deși eu mă simțeam bărbat în toată puterea cuvântului. A venit la mine și am petrecut cele mai frumoase două săptămâni din viața mea. Atunci credeam că și pentru ea era la fel. M-a lăsat să visez. A intrat în joc: am ales împreună nume pentru viitorii vlăstari ai iubirii noastre, ne gândeam unde ne-ar plăcea să ne petrecem viața împreună și ne-am promis că orice ar fi nu ne vom așeza niciodată capul pe pernă fără a ne vorbi.
…Într-o seară, cu câteva zile înainte să ajungă la mine, am visat-o râzându-mi în față: Se făcea că după ce petrecusem clipe minunate împreună îmi spunea că totul a fost doar un joc, să trec peste și să-mi văd de viața mea. Visul l-am resimțit ca fiind foarte real. I-am povestit despre el și a râs de mine cu glasul ăla al ei de clopoțel care m-a făcut să-mi pierd mințile încă de prima dată când am auzit-o. Nu neg, eram speriat. Mai visasem lucruri care s-au concretizat ulterior, dar am refuzat cu maximă încăpățânare să consider că visul acela ar fi putut fi un semnal de alarmă.
Miruna îl privea ca dintr-un tablou. Dacă nu i-ar fi văzut pieptul urcând și coborând ușor, în ritmul respirației, ar fi putut să jure că se află în prezența unei statui.
-Ce s-a întâmplat după acele două săptămâni, Vlad? Cum ai ajuns la concluzia că ai fost o simplă aventură înainte de a își asuma viața de familie? Ori a avut cruzimea de a îți mărturisi ea însăși acest fapt, după ce a râs când i-ai povestit despre visul tău și temerile pe care le aveai?
-După cele două săptămâni petrecute împreună, de parcă am fi fost singurii locuitori ai planetei, a plecat să pună totul la punct acolo de unde venise la mine, cu promisiunea de a se întoarce cât mai curând pentru a ne petrece restul vieții împreună. Am simțit-o rece, distantă, imediat ce m-a anunțat că a ajuns cu bine în locul ce urma să devină fosta ei casă. I-am găsit imediat o scuză în drumul obositor și în efortul de a face planuri pentru a se întoarce cât mai curând la mine. Treptat, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Am început să o întreb ce s-a întâmplat, dacă a intervenit ceva, dacă o pot ajuta. M-a ținut la distanță fără a-mi da de bănuit. Se scuza spunându-mi că muncește foarte mult pentru a termina cât mai repede proiectele în care era implicată, îmi reamintea că mă iubește, că îi e dor de mine și că de abia așteaptă să fim fericiți împreună. Vorbeam din ce în ce mai rar, dar o înțelegeam. Și eu voiam să termine cât mai repede acolo și să vină la mine. Și i-am acordat credit până într-o zi când, în cadrul unei conferințe, am cunoscut un om care lucra într-un proiect cu ea, cu viitoarea mamă a copiilor mei, femeia pe care o urcasem pe un piedestal dinainte să o fi văzut în carne și oase. La început, eu și cel cu care urma să colaborez, am fost încântați să avem o cunoștință comună. Însă peste ceva vreme avea să mă doară cumplit compasiunea cu care m-a privit individul când a aflat natura relației mele cu Maria. Am aflat, apoi, că iubita mea, femeia pe care o așteptam cu atât de multă nerăbdare era deja într-o relație în momentul în care a venit și mi s-a lipit de suflet. Dar nu asta a fost adevărata palmă pe care am primit-o, ci faptul că fusese cerută în căsătorie și deși era sigură de răspuns, a cerut un timp de gândire, iar timpul acela de gândire a fost cel petrecut alături de mine. Acele două săptămâni cele mai frumoase din viața mea de până atunci au reprezentat pentru ea doar o ultimă aventură. A reușit în două săptămâni să creeze o întreagă lume în jurul meu, să picteze un văl care reprezenta viitorul nostru, să mă cucerească, să mă ademenească în centrul acelei lumi perfecte pentru ca mai apoi să plece și să mă lase într-un sinistru întuneric absolut. N-am cuvinte să-ți spun, Miruna, cum este să rămâi, brusc, fără lume.
-Este îngrozitor numai și când mă gândesc la această perspectivă, Vlad. Totuși… cum s-a încheiat această poveste? Ai confruntat-o? A recunoscut că totul a fost premeditat?
– Pot spune că am confruntat-o în mod indirect. Mi-am luat inima în dinți și am sunat-o. Părea încântată să mă audă. Mi-a spus că-i era dor de mine. Iar eu i-am spus că nu o mai pot aștepta, că lucrurile s-au schimbat. M-a întrebat, foarte calmă, dacă am întâlnit pe altcineva. I-am spus că nu în emisfera mea s-au schimbat lucrurile, ci că ea însăși s-a schimbat: a devenit din ce în ce mai rece și distantă. A încercat, într-un mod total neconvingător, să mă asigure că sentimentele și planurile ei sunt aceleași, că din cauza muncii este posibil să mă fi neglijat și că-i pare enorm de rău dacă eu m-am simțit neglijat. Atât de mult mi-am dorit să fie sinceră, Miruna. Să-mi spună că totul a fost o farsă pentru mine, că am fost doar o distracție pentru ea, ca o vacanță luată înainte de a începe un proiect extenuant… N-am avut niciodată parte de această sinceritate din partea ei. Am mai vorbit de vreo două ori în următoarea săptămână. M-a întrebat ce mai fac, mi-a povestit două-trei aspecte ale vieții ei și cam atât. Apoi s-a așternut o liniște ca de mormânt între noi. Am aflat, neintenționat, că a făcut nunta pe 21 septembrie în anul următor. Exact așa cum mi-a spus și mie: ” – Mă poți lua de soție doar dacă îmi promiți că nunta va fi într-o zi de sâmbătă, 21 septembrie”. În anul 1996 așa a fost.
-După ce ai aflat, ai urât-o? Te-ai gândit vreo clipă că trebuia să fi tu cel de la brațul ei în ziua de 21 septembrie 1996?
-La început m-a durut cumplit. Mi-am dorit să se fi așezat lângă cineva exact așa ca ea, ca să poată simți pe propria-i piele prin ce m-a făcut să trec. Și da, m-am gândit în repetate rânduri că eu trebuia să fiu cel căruia îi jură iubire fără de sfârșit, că eu trebuia să-i pun verigheta pe deget și că eu trebuia să fiu cel cu care urma să coloreze întreaga viață, pagină după pagină. Apoi, cu timpul, mi-a părut rău că am gândit așa. Mi-a părut rău, în primul rând, pentru că i-am dorit răul, apoi, în al doilea rând, pentru că nu mi-am dat seama că poate a fost o binecuvântare că nu eu am fost eu cel de lângă ea.
-La ce te referi când spui că a fost o binecuvântare că nu tu ai fost, în final, cel de lângă ea?
-Miruna, pentru cele 14 zile minunate alături de Maria am fost mințit alte aproximativ 120 de zile. Un raport dezastruos, nu crezi? Cum ar fi fost să fiu eu soțul, iar într-o zi să aflu adevărul despre așa-zisa perioadă de gândire a soției mele înainte de a îmi spune ”DA!”? Mie a reușit să-mi zdruncine viața și să mă lase fără lume pentru o bună bucată de timp după o perioadă extrem de scurtă. Nu cred că mi-aș fi revenit vreodată dacă scenariul ar fi fost cel de mai sus.
-Înțeleg ce vrei să pui. Acum mi se pare foarte logică declarația ta. Ai mai vorbit cu ea după ce s-a căsătorit? Ai mai avut vești de la ea?
-N-am mai vorbit niciodată personal după cele două convorbiri avute în prima săptămână după ce am anunțat-o că nu o mai aștept. Nu ne-am telefonat, nu ne-am scris scrisori, nici felicitări de sărbători. Nu am existat unul pentru altul începând cu momentul în care receptorul a fost pus în furcă după ultima noastră convorbire. Am aflat, neintenționat, la fel ca despre nunta ei, dar din surse diferite, când s-a mutat în Olanda și când i s-au născut copiii. Pe 11 septembrie 1999 a născut-o pe Olivia – ironic sau nu, exact așa urma s-o cheme pe fiica noastră –, iar pe 31 august 2001 l-a născut pe Tudor – din nou, așa avea să-l cheme pe unul dintre cei doi băieți ai noștri. Nu știu dacă femeia asta s-a jucat mai mult cu mintea mea sau mai mult s-a păcălit pe ea însăși… Părea foarte sinceră și devotată cât timp a stat lângă mine. Nu cred că un om care nu crede el însuși în planurile de viitor pe care le creionează îl poate convinge pe un altul să creadă în ele. A fost o vreme în care m-am întrebat dacă ar trebui să o compătimesc, să-mi pară rău pentru ea, ca ființă, pentru că poate s-a rănit în mod inconștient înzecit față de cum m-a rănit pe mine… În fine… Ultima veste pe care o am despre ea este destul de recentă și nu-i deloc una veselă.
-Karma, Vlad. Se cheamă Karma. O să-mi spui că nu o respectă proprii copii? Că a înșelat-o soțul cu un travestit?! Scuze, nu vreau să fiu răutăcioasă, știi că nu-s așa, dar nu mă pot abține când realizez câtă tristețe, câtă dezamăgire a putut să-i producă unui om ca tine… Un om care a iubit-o sincer și care a crezut într-o viață alături de ea. Un om pe care l-a prins într-o pânză de visuri frumos țesute apoi l-a lăsat să facă față singur dezamăgirii de a afla că totul a fost doar un desen frumos cu creta pe asfalt, spălat de primele picături ale ploii.
-Nu, Miruna, niciuna dintre variantele de mai sus. Dar da, are legătură cu soțul ei.Hans a fost una dintre victimele zborului MS804 Paris-Cairo din 18/19 mai 2016.
-Nu pot să cred!! Îmi pare sincer rău pentru accesul meu de răutate de mai devreme!
-N-are de ce să-ți pară rău, Miruna! A fost o reacție firească. Ți-am povestit toate astea pentru că îți eram dator cu povestea de dragoste a tinereții mele. Dragoste care, cel puțin aparent, a fost doar din partea mea. Acum, după cum știi, sunt un om fericit. Am o soție pe care o iubesc și patru copii frumoși, sănătoși și inteligenți care mă fac să mă bucur de fiecare gură de aer pe care o trag în piept indiferent câte obstacole mi s-ar ivi în cale. De-a lungul timpului am învățat că durerea pe care mi-a provocat-o Maria n-a însemnat nimic pe lângă alte dureri, care prin comparație, rămân răni deschise pentru totdeauna. De exemplu, moartea tatălui meu. Îmi pare rău pentru ea. Cred că este devastator să rămâi fără jumătatea ta. Adică…eu nu-mi pot imagina viața fără Adriana. Mi-aș găsi, bineînțeles, motivația de a merge mai departe în copii, dar mi-ar fi cumplit de greu fără ea…
NICOLETA BUCȘARU
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Răsplată
Planificatori
Iadul…nu-i ceea ce pare!
Există o tipologie umană aparte. O tipologie umană a cărei menire nu este decât aceea de a-i încurca pe alții, de a le consuma energia și de a le face viața cât mai neplăcută, cât mai puțin confortabilă. Este vorba despre acei indivizi care sunt nebuni după atenția celor din jur, iar atunci când ajung să o obțină, prin diferite mijloace, ajung să se simtă urmăriți, sufocați și să arunce cu noroi în aceia care i-au băgat în seamă. Aș zice să te ferească Universul de așa exemplare!
Auzi tot timpul povești despre oameni care au făcut pe dracul în 14șpe pentru a capta atenția celor din jur, apoi au zbierat ca din gură de șarpe că sunt persecutați, că toate privirile sunt îndreptate asupra lor. Pe ei nu i-a învățat nimeni că înainte de a declara că îți dorești ceva trebuie să te gândești bine, să calculezi, să ai grijă să nu-ți dea cu virgulă.
Fie că își plâng de milă, victimizându-se constant, fie că se prezintă ca fiind cei mai tari din parcare, fără să observe că aceasta este goală sau plină de alții, la fel de ”cool” ca ei, aceștia sunt indivizii speciei noastre care ne agasează și ne dau Chi-ul peste cap. Unii, spre a fi siguri că obțin ceea ce își doresc, alternează aceste două stări cu mare măiestrie. Azi sunt melancolici, n-au chef de viață, se simt ”neiubiți” și pierduți în spațiu (mai-mai să-și facă o nouă frizură la vene), iar mâine ei sunt cei mai buni, cei mai înțelepți, ei dețin adevărul absolut, iar tu să zici ”merci!” dacă ai onoarea de a le fi preșul de la ușă. Această din urmă categorie e cea mai periculoasă. Cu aceștia e cel mai greu să lucrezi. E foarte simplu să știi că unul e îmbufnat tot timpul, în căutare de atenție – te setezi pe o anumită stare când știi că trebuie să te întâlnești sau să discuți cu ființa, apoi îți vezi liniștit de viață. La fel și cu grandomanii în căutarea atenției: știi că într-o discuție cu ei tu vei fi ”țărâna” iar ei ”praful de stele”, că tu reprezinți o dezamăgire, că ai o viață infectă etc. etc. Întrebarea este: ce naiba faci cu aceia care alternează stările?! Pentru ei azi ești miere, mâine fiere. Ieri au fost atât de mândri de tine, iar azi ești o epavă, dezamăgirea vieții lor. Cum bine zice una dintre bunicile mele: acum te pupă, mai încolo te trece prin… tei litere! Culmea ironiei, aceasta este sigura constantă din comportamentul lor: alternarea de la o stare la alta! În rest, nu știi când de abia așteaptă să te vadă sau când ard de nerăbdare să intri într-o discuție cu ei pentru a avea ocazia să-ți trântească mucii în fasole.
Când mă gândesc la iad, nu mi-l pot imagina la fel pentru toată lumea. Cred că iadul arată în funcție de lucrurile care ne displac cel mai mult, care ne sperie și ne fac să tremurăm cu clănțănit de dinți. Dacă este așa cum cred eu, atunci, pentru aceste specimene avide de atenție, iadul nu este altceva decât o mare de indivizi care îi ignoră complet: nimeni care să le ofere măcar un strop din licoarea vieții lor – atenția.
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )A fi iubit VS. A te simți iubit
Am ajuns la concluzia că există o mare diferență între a fi iubit și a te simți iubit. E destul de greu ca aceste fenomene să fie simultane, dar cred că aceasta este condiția sine qua non a ideii de iubire adevărată, a conceptului de ”THE ONE!”…
De ce există această diferență între a fi iubit și a te simți iubit? Pentru că oamenii iubesc în moduri diferite și au nevoie de iubire în moduri diferite. De aceea persoanele cu adevărat compatibile în ceea ce privește nevoia de a se simți iubite și disponibilitatea de a oferi iubire, dar și modalitățile prin care realizează aceste ”acte” se găsesc greu. De aceea, iubirea adolescentină din liceu devine insuficientă la un moment dat, de aceea nu ne oprim mereu la prima iubire…
Unii oameni te vor iubi nespus, dar nu ți-o vor arăta de teamă să nu îi consideri slabi sau pentru că pur și simplu, nu știu să o arate.
Există și cazuri în care, oricât de multă iubire ți-ar oferi o persoană…e degeaba: pentru că nu e tipul de iubire care să te coafeze pe tine.
Unii nu te vor iubi deloc, dar vor știi să se prefacă atât de bine, că nici nu-ți vei da seama că trăiești într-o minciună. Te vor minți exact așa cum îți place ție mai mult.
Unii vor fi moderați, alții vor exagera…
Unii nici măcar nu știu cum să o facă, în timp ce alții doar au uitat cum.
Unii de abia așteaptă să te țină de mână și să iasă cu tine în lume, alții vor dori să te țină sub lacăt, doar pentru ei…
În timp ce unora le vine să se urce în primul copac din parc și să-ți declare sentimentele, unii se vor simți stânjeniți să te țină de mână în public.
Unii te vor iubi ținându-te în brațe, alții te vor iubi lăsându-te să îi ții tu pe ei.
Unora nu le place să iubească decât după un program bine stabilit. Își simt spațiul personal invadat, dacă ceri iubire în afara programului…
Sunt unii care nici nu te vor lăsa să-i atingi. Pentru că ai pielea prea rece, prea caldă, pentru că nu suportă să fie atinși… asta în timp ce alții vor tânji după o mângâiere de-a ta, după senzația contrastantă a atingerii dintre voi.
Unii te vor iubi întorcându-se mereu la tine, în timp ce alții nu vor pleca niciodată de lângă tine…
De partea cealaltă a baricadei, există oameni care nu se simt iubiți nici dacă le pui întreg patrimoniul comun al umanității la picioare.
Există oameni care se simt iubiți pentru simplul fapt că le-ai luat o scamă imaginară de pe haină doar pentru a le distrage atenția de la ceva care îi agita sau pentru că le-ai zâmbit de dimineață și le-ai urat să aibă o zi frumoasă când au ieșit pe ușă.
Unii se simt iubiți pentru că ți-ai adus aminte de ziua lor.
Între timp, alții nu se vor simți iubiți pentru că nu le-ai oferit un cadou pentru care să fi cheltuit, în prealabil, o sumă cu cât mai multe zerouri.
În timp ce unii se simt sufocați și deranjați de crizele tale de gelozie, acuzându-te că nu-i iubești, că nu le oferi credit, alții s-ar simți tot mai iubiți pe măsură ce intensitatea crizelor monstrului cu ochii verzi ar crește…
Unii se vor simți iubiți dacă vei cheltui o avere la fiecare ieșire împreună.
Alții se vor simți iubiți dacă îi vei scoate periodic în parc, dacă îi inviți într-o ceainărie sau o cafenea micuță.
Unii vor dori toată atenția ta pentru a se simți iubiți.
Alții se simt iubiți pentru le permiți să își focalizeze întreaga atenție asupra ta.
Unii se vor simți iubiți pentru că le rostești numele într-un anumit mod, în timp ce alții se vor simți iubiți doar dacă tu vei face ca numele lor să apară pe cer, sau…de ce nu, pe actele companiei (la categoria acționari, să ne înțelegem. Dacă se poate, chiar majoritari).
Unii se simt iubiți pentru că te întorci mereu la ei, în timp ce alții se simt iubiți pentru că nu ai plecat niciodată de lângă ei…
Exemplele date sunt puține, în comparație cu diversitatea existentă. Ideea e că de aceea ne e atât de greu să ne găsim unul pe celălalt… sunt foarte multe variante posibile, însă foarte puține sunt cu șanse de succes, iar potul este enorm! Corect ar fi să nu cerem niciodată mai mult decât putem oferi. Sănătos ar fi să preferăm un adevăr dureros unei minciuni mângâietoare! Minunat că potul nu se împarte. Fiecare vine cu un pot, oarecum, prestabilit. Tot ce are de făcut este să descopere combinația potrivită, cifrul magic care îi va arăta adevărata față a iubirii.
Am văzut atât de multe cupluri ai căror membri se acuzau reciproc că habar nu au cum să iubească, de faptul că sunt imposibili de mulțumit, că nimic și nimeni nu s-ar putea ridica la pretențiile lor, că sunt insensibili etc. Nu pot spune dacă aveau sau nu dreptate… în definitiv, acest ”a avea dreptate” este al naibii de relativ. Aș prefera să spun doar că nu erau compatibili…că trebuie să mai caute…
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Românul este…ipocrit!
Mare tragedie în România! Ninge pe 25 ianuarie. Nu se aștepta nimeni la o așa surpiză, mai ales după ce acum o săptămână cumpăram cu toții, ca niște dobitoci, ghiocei la suprapreț. Deh! Erau ghiocei de 20 ianuarie!
Cum spuneam: nu se aștepta nimeni ca iarna să ningă. Tot românul își făcea planuri de bronzat, își freca mâinile fericit că face economie la anvelopele de iarnă, că va folosi soluție de parbriz din aia de vară (ceva mai ieftină) și că antigelul va rămâne ceva opțional… Bucurați-vă dragilor, acum faceți economie complet: nu vă mai puteți scoate mașinile din parcare!
În decembrie, toată suflarea se plângea că avem sărbători fără zăpadă. De parcă în toate colțurile lumii, Crăciunul se petrece pe zăpadă! După ce au trecut sărbătorile, cu toții ne văitam că agricultura va fi la pământ în 2014 din cauze evidente: o iarnă secetoasă. Acum, când în sfârșit a venit zăpada auzi/ citești peste tot: ”vai ce urăsc iarna!”, ”m-am săturat de zăpadă!”, ”nu-i anotimpul meu preferat!” etc.
Serios?! Nu-i anotimpul preferat. Nici al meu…cred. Deși nu înțeleg tâmpenia asta cu anotimpul preferat. N-am înțeles-o nici când eram copil, deși cred că le preferam pe toate, cu excepția toamnei care nu conținea nicio vacanță. Fiecare anotimp are frumusețea lui! Stau și mă întreb: aceștia care au un anotimp preferat… sunt fericiți doar în acel anotimp? În restul anului ce fac? Funcționează robotic, așteptând revenirea anotimpului care îi face fericiți? Mdaaa…nici nu vreau să-mi bat capul!
Cert e că suntem ipocriți de la mare la mic și invers. De la autorități mai mult sau mai puțin competente, până la omul de rând! Dacă nu avem iană, ne bosumflăm, ne văităm. Dacă avem iarnă, urlăm că-i prea multă, prea rece, prea gri. Într-o zi, Universul va crea o gaură neagră unde va arunca toți ipocriții, plictisit fiind de firea lor atât de schimbătoare. Și aș paria că va începe cu cei din România.
Urlăm ca din gură de șarpe că s-a decretat nu știu ce cod. Eu aș decreta un cod maro, că prea ne c*c*m pe noi! Au avut și stămoșii noștri ierni geroase și veri toride și uite că acestea nu i-au împiedicat să se multiplice și să-și transmită calitățile și, mai ales, noncalitățile, dovada vie fiind chiar noi, urlătorii de azi.
Ce să zic?! Toată lumea se vaită că e blocată în casă, că prinde rădăcini lângă fereastră sau te miri ce altă bazaconie. Eu zic că ar trebui să ne bucurăm de fiecare zi, indiferent cum e ea. Dacă tot ne simțim blocați în case, hai să citim o carte pentru care altfel am fi fost prea ocupați, să vedem un film la care ne gândim de ceva vreme, să jucăm un joc tembel în familie, să dormim mai mult (să fim un pic urși), sau de ce nu, să ieșim, PE JOS! până la cel mai apropiat parc și să ne tăvălim prin zăpadă, sau cel puțin în fața casei/blocului… Nu vine nimeni să-ți decrete ziua ca fiind o sărbătoare, așa că ar fi indicat să-ți faci singur, din fiecare zi, o sărbătoare și s-o trăiești aidoma! Asta dacă nu vrei să fi un nesuferit care își urlă zilnic nemulțumirea al cărui principal complice este…
Read Full Post | Make a Comment ( 2 so far )
Fericire…
N-am fost niciodată un fan al lui Antoine de Saint-Exupery, dar în privința următoarei cugetări a sa, nu am decât să mă înclin și să îmi declar în mod public respectul: ”Dacă vrei să înțelegi cuvântul fericire, trebuie să-l înțelegi ca recompensă și nu ca scop”.
Deunăzi m-a lovit, ca un trăznet, un set de întrebări: Pe tine ce te bucură? Ce îți aduce fericire în suflet și-un zâmbet pe buze? Te-ai gândit la asta, oare?…răspunsul…îl știi măcar tu?!
Ceea ce știu e că…există oameni greu și foarte greu de mulțumit. Pe ei, este greu să-i faci fericiți, sunt imposibil de satisfăcut din orice punct de vedere… Cu cât te străduiești mai mult să le faci pe plac, cu atât eșuezi mai mult. Știu. Sună urât. Este foarte urât! Cu cât transpiri mai mult în încercarea de a le face pe plac, cu atât mai penibil apari în fața lor. Știu însă, că există și oameni pe care îi faci fericiți doar pentru că le zâmbești, pentru că le vorbești pe un anumit ton, pentru că îi privești într-un mod anume. Sunt oameni care găsesc o satisfacție enormă într-o îmbrățișare (primită sau oferită), sau într-un sărut cast, plasat gentil pe chipul unei persoane dragi sau primit de la o persoană dragă. Există persoane cărora o pernă pufoasă, o carte bună sau un ceai aromat reușește să le aducă un zâmbet larg pe chip, chiar dacă în urmă cu 2 secunde acesta era ocupat de o grimasă. Parcă sună mai bine nu? De așa oameni să tot dai pe stradă și în viață!
Uneori, când ies din casă, îmi propun să zâmbesc cât mai multor oameni, pe drumul meu dintre A și B. Nu contează dacă e un vânt groaznic afară sau dacă soarele mângâie jucăuș trecătorii. Sunt persoana aceea sărită de pe fix, care într-o zi în care plouă torențial, iese din casă fără un motiv întemeiat, cu ochelarii de vedere pe cap, fără umbrelă și cu un zâmbet tâmp pe față. E atât de frumos când ți se răspunde la un zâmbet neinteresat!
Analizând puțin situația am realizat că dacă alergăm după fericire, aceasta are impresia că e un joc și fuge pentru a nu fi prinsă. M-am gândit să schimb puțin tactica: o las pe ea să mă alerge! Și nu mă grăbesc deloc. N-are decât să mă prindă și să-mi pună piedică în fiecare zi.
Strict PĂREREA MEA!!!
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )
nnonny
Nicoleta Bucșaru 