eu si ale mele…
Mai ții minte, măi dragă Mărie?!
Auzim atât de des ”Carpe diem!”, lasă trecutul în urmă și nu-ți face griji pentru viitor…trăiește acum, aici! Ehe! Ce bine ar fi dacă am reuși să facem asta. Și în mare parte, dacă am fi doar noi cu conștiința noastră am și reuși. Însă din nefericire se pare că suntem noi și o mare conștiință colectivă.
Gura lumii n-o astupă nimeni: când ți-e lumea mai dragă se găsește ”o gură” care să-ți strice tot cheful. Eu îi zic moartea pasiunii. Când vrei să iei lucrurile de la capăt, când tragi în piept aerul proaspăt al unui nou început…hop! și conștiința colectivă sare cu gura: ”Se pare că ai uitat că data trecută ai dat-o în bară când…”, ”Al câtelea început de felul acesta e?”, ”Azi faci asta, dar mâine…” și alte răutăcisme, mai dure sau mai puțin dure. Cert e că au menirea de a-ți tăia tot elanul. Tu ai vrea să îngropi trecutul, să îl închizi într-un fel de cutie a Pandorei…dar uiți că se găsește mereu câte un binevoitor care să deschidă cutiuța și să elibereze bestia.
Fiecare dintre noi a greșit și urmează să o mai facă, nu-i bai. Dar în timp ce unii sunt mângâiați de un val de uitare al conștiinței colective, alții parcă sunt blestemați să rămână într-un fel de carte de istorie a gafelor. Și culmea este că nu contează intensitatea gafei tale. Poți fi și de 100 de ori mai puțin ”vinovat” decât altul și să fii arătat cu degetul în timp ce acela se plimbă relaxat și nu-l observă nimeni; nimeni nu-și amintește de minunea lui.
Această conștiință colectivă, care se vede pe ea însăși atât de pură că ar fi în stare s-o provoace până și pe Fecioară la un concurs de puritate, vede în fiecare greșeală un păcat capital și se îngrijește ca făptuitorul să nu uite mult timp că a călcat strâmb. Să se căiască, nefericitul! Aș zice și eu ”E îndreptățit să arunce cu pietre acela care n-a gafat niciodată!„ și ah! cu câtă satisfacție aș privi cum această gură a lumii s-ar topi sub propria-i povară. Dar…pentru că e gura lumii nu prea are cu ce să audă astfel de lucruri. Gura lumii vorbește mult și prost, iar în rarele momente în care tace și ascultă e interesată doar de can-can-uri. Așa că zic și zic degeaba!
Mulți nu își văd eșecurile (indiferent de domeniu) ca pe greșeli impardonabile. Din contră, le văd ca pe lecții de viață, întâmplări din care au învățat ceva. Cu toții am fi mai fericiți dacă am fi lăsați de cei din jurul nostru să facem pace cu greșelile noastre. Nu trebuie să ni se reaminteacă la fiecare 2 minute că ”am dat-o în bară rău de tot cu treaba aia”. Noi ne-am detașa liniștiți de trecut, ne-am împăca cu el și am merge mai departe dacă cei din jur nu l-ar invoca cu atâta lejeritate ca pe un duh sfânt, în ideea că ei țin la noi și nu doresc să fim dezamăgiți de repetarea unor greșeli. Ei, mă lași?! Ăia care îți amintesc la fiecare pas cât de rău ai sfeclit-o ultima dată, se hrănesc din suferința ta! Ei trăiesc să te vadă umilit, cocoșat de greutatea trecutului, incapabil să mergi mai departe. Sunt persoane care n-au ce căuta în viața ta căci te consideră atât de imbecil încât să nu poți învăța din propriile tale greșeli! Pentru că da! în afară de clasica gură a lumii, cu siguranță vei găsi 2-3 nătângi din ăștia sadici în propriul cerc de apropiați (familie, prieteni…). Cât despre fenomenul de conștiință colectivă…e bine să-l ignori pe cât posibil, chiar dacă el nu te ignoră. Iar dacă cei din jurul tău pun botul la așa ceva și se uită chiorâș la tine, ei bine, poate că ar trebui să-ți revizuiești părerea despre ei…
Noi am lăsa trecutul acolo unde îi este locul, nici el n-ar veni să ne zgândărească (poate că e o fire mai comodă…cine știe?!), dar, din nefericire, atunci când omul a hotărât să trăiască în civilizație a uitat să facă o selecție minuțioasă și astfel, au scăpat multe exemplare neevoluate ale căror urmași inadaptați și habotnici încă se perindă printre noi și încearcă să ne sacrifice fericirea întru curățirea spirituală a trecutului nostru. Aceasta e cea mai mare fericire a acestor ființe sadice: nefericirea noastră, a idioților dispuși să învețe din propriile greșeli!
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Iadul…nu-i ceea ce pare!
Există o tipologie umană aparte. O tipologie umană a cărei menire nu este decât aceea de a-i încurca pe alții, de a le consuma energia și de a le face viața cât mai neplăcută, cât mai puțin confortabilă. Este vorba despre acei indivizi care sunt nebuni după atenția celor din jur, iar atunci când ajung să o obțină, prin diferite mijloace, ajung să se simtă urmăriți, sufocați și să arunce cu noroi în aceia care i-au băgat în seamă. Aș zice să te ferească Universul de așa exemplare!
Auzi tot timpul povești despre oameni care au făcut pe dracul în 14șpe pentru a capta atenția celor din jur, apoi au zbierat ca din gură de șarpe că sunt persecutați, că toate privirile sunt îndreptate asupra lor. Pe ei nu i-a învățat nimeni că înainte de a declara că îți dorești ceva trebuie să te gândești bine, să calculezi, să ai grijă să nu-ți dea cu virgulă.
Fie că își plâng de milă, victimizându-se constant, fie că se prezintă ca fiind cei mai tari din parcare, fără să observe că aceasta este goală sau plină de alții, la fel de ”cool” ca ei, aceștia sunt indivizii speciei noastre care ne agasează și ne dau Chi-ul peste cap. Unii, spre a fi siguri că obțin ceea ce își doresc, alternează aceste două stări cu mare măiestrie. Azi sunt melancolici, n-au chef de viață, se simt ”neiubiți” și pierduți în spațiu (mai-mai să-și facă o nouă frizură la vene), iar mâine ei sunt cei mai buni, cei mai înțelepți, ei dețin adevărul absolut, iar tu să zici ”merci!” dacă ai onoarea de a le fi preșul de la ușă. Această din urmă categorie e cea mai periculoasă. Cu aceștia e cel mai greu să lucrezi. E foarte simplu să știi că unul e îmbufnat tot timpul, în căutare de atenție – te setezi pe o anumită stare când știi că trebuie să te întâlnești sau să discuți cu ființa, apoi îți vezi liniștit de viață. La fel și cu grandomanii în căutarea atenției: știi că într-o discuție cu ei tu vei fi ”țărâna” iar ei ”praful de stele”, că tu reprezinți o dezamăgire, că ai o viață infectă etc. etc. Întrebarea este: ce naiba faci cu aceia care alternează stările?! Pentru ei azi ești miere, mâine fiere. Ieri au fost atât de mândri de tine, iar azi ești o epavă, dezamăgirea vieții lor. Cum bine zice una dintre bunicile mele: acum te pupă, mai încolo te trece prin… tei litere! Culmea ironiei, aceasta este sigura constantă din comportamentul lor: alternarea de la o stare la alta! În rest, nu știi când de abia așteaptă să te vadă sau când ard de nerăbdare să intri într-o discuție cu ei pentru a avea ocazia să-ți trântească mucii în fasole.
Când mă gândesc la iad, nu mi-l pot imagina la fel pentru toată lumea. Cred că iadul arată în funcție de lucrurile care ne displac cel mai mult, care ne sperie și ne fac să tremurăm cu clănțănit de dinți. Dacă este așa cum cred eu, atunci, pentru aceste specimene avide de atenție, iadul nu este altceva decât o mare de indivizi care îi ignoră complet: nimeni care să le ofere măcar un strop din licoarea vieții lor – atenția.
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )7 ani de-acasă: LECȚIA DESPRE RESPECT!
Nevinovăția se prezumă. Legal, nu poți declara o persoană vinovată de ceva anume fără o dovadă solidă în acest sens. Cu respectul, treburile stau cam la fel: respectul este o prezumție ce nu poate fi demolată până la proba contrarie. În ambele cazuri, în clipa dovedirii contrariului…să te ții! În acel moment e clar că trebuie să suporți consecințele. Nu poți fura vaca vecinului și să te aștepți să nu pățești nimic pentru că tu ai ignorat camerele de supraveghere. Nu mai ești la grădiniță să spui ”dacă nu te văd de unde sunt, înseamnă că nici tu nu mă vezi!”. La fel, nu poți scuipa în farfuria celui de lângă tine și să te aștepți ca acesta să îți mulțumească, zâmbind. Poți, în schimb, să te aștepți să ți-o toarne în cap (farfuria). Dacă îți și zâmbește, te poți considera un norocos, sau ai putea crede că ți-a gustat gluma, ba chiar ți-a și intrat în joc. Partea aceasta, cu turnatul farfuriei în cap poate fi chiar una dintre cele mai fericite sancțiuni. Un fel de avertisment după ce poliția te-a prins cu viteză și folie all over, în loc de amendă și, eventual, ridicarea talonului, sau…cum zice bunica: pomană fără lumânare, maică!
Mulți au un fel de regulă care le guvernează împărțirea respectului față de cei din jur. De parcă s-ar teme să nu facă risipă! Păcat că oamenii nu înțeleg că respectul oferit se înmulțește, se întoarce către cel care îl oferă. Dacă nu din principii de viață sănătoase, măcar din obligația de a nu fi nesimțit cu unul care nu ți-a făcut nimic. În ideea că de ce te-ai ”pune rău” cu o persoană care e amabilă, îți zâmbește și îți vorbește frumos, indiferent de modul în care gândește despre tine. Dacă se poartă drăguț, deși nu gândește la fel la adresa ta, ar trebui să conștientizezi că persoana în cauză face un efort (care tot dintr-un fel de respect se naște – nu neapărat față de persoana ta). După cum spuneam…nu poți acuza pe cineva de lipsă de respect decât în cazul în care ai dovezi concrete – exact ca dovedirea vinovăției în instanță!
Să te aștepți ca o persoană să te respecte pentru că ești mai înaintat în vârstă, că ai mai mulți bani în buzunar sau pentru că trăiești cu impresia că asculți muzică mai bună decât respectiva formă de viață este total eronat. Oamenii te respectă pentru că, la rândul tău, nu le arăți semnele lipsei de respect!
Dacă ai 50 de ani și faci o glumă de neam prost unui individ de 20 așteptându-te ca acesta să îți mulțumească și să așeze un sărut respectuos pe mâna ta, ei bine…trăiești într-o lume paralelă! În ziua de azi, îmi place să cred că până și câinii s-au emancipat și nu mai ling mâna dobitocului care-i rănește! Și dacă mai și aștepți ca cel tânăr șă-ți ceară scuze pentru că ți-a dat un răspuns acid, doar pentru că tu ai o vârstă venerabilă și ”tu ai fost ca el, dar el n-a fost ca tine”…sper că ești o persoană, care, din anumite motive, nu a perticipat la perpetuarea speciei. Iar dacă ai făcut-o, ultima mea speranță e aceea că nu ai fost tu acela care le-a oferit lecția despre respect!
În timp ce din partea unui adult te aștepți să treacă mai ușor peste lipsa de respect pe care i-o arăți, datorită unei experiențe de viață mai vaste, să te ferească sfântul să superi un copil. La un moment dat, o doamnă profesoară (mamă a doi copii), pe care o respect enorm, mi-a spus că cele mai rele ființe sunt chiar puii de om. Și-a justificat afirmația explicându-mi că un copil știe că te doare dacă îți spune un anumit lucru și o va face exact cu scopul de a te răni. Să facem un exercițiu de imaginație (sau…de memorie): un părinte își șicanează copilul. Sătul de maimuțărelile părintelui, copilul își aduce aminte cât de fericit este adultul când i se spune ”te iubesc!”, dar și de moaca acră pe care acesta o afișează când i se spune contrariul. Ghiciți ce îi va spune în această situație micuțul părintelui sâcâitor!
Respectul nu se câștigă făcând pe ”cel mare” în fața ”celui mic”, dând cu pumnul în masă ori urlând cât te țin plămânii, nici luând în derâdere valorile altora (catalogându-le ca inferioare) și în niciun caz cu forța. Respectul se dobândește prin cultivare; iar cea mai importantă perioadă a sădirii respectului o reprezintă perioada celor 7 ani de acasă. Educația aceea primară este esențială. Povețele care te îndeamnă la bun simț, la o oarecare doză de modestie și la acceptarea celor din jur fac minuni în viața viitorului adult, dacă și le însușește copil fiind.
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Nu mai locuim aici. Ne-am mutat…pe FACEBOOK!
Românul, realizând că trăiește într-una dintre țările cu cel mai rapid internet din lume s-a gândit să facă o schimbare în viața sa…una de domiciliu aș zice. Așa și-a schimbat românul nostru domiciliul din real în online. Și-a luat el (românul), ca o floricică, soțul/soața, plodul, pisicul, acvariul cu pești de-l ținea pe post de tablou viu, soba de teracotă din odaia bunicii și ghiveciul cu cactusul care mai are puțin și leșină de la excesul de apă – pentru că românul nu înțelege că această plantă nu este chinuită de lipsa apei din mediul său de proveniență – și s-a mutat online. Cel mai aglomerat cartier al acestei lumi este, de departe, Facebook. Un cartier atipic ținând cont de cum se înghesuie lumea să-l populeze; nu este exclusivist din niciun punct de vedere. Găsești cazate aici personaje ca Moș Crăciun, dar și întregi grupări teroriste. Nici nu trebuie să știi a scrie pentru a avea acces la acest cartier: se poartă masacrarea limbii materne, gramatica este ceva absolut facultativ, iar scrierea lipsită de vocale este la ordinea zilei… Ce-i drept, mai degrabă bați la ochi dacă știi că nu se pune virgulă între subiect și predicat sau dacă știi că se scrie ”un pic” și nu ”umpic”.
De când a descoperit ”net-ul”, omul nostru parcă nici nu mai vrea să se întoarcă în real, unde sunt șosele aglomerate, prost asfaltate, serviciu, plozi urlători, rude băgăcioase și atât de multe neajunsuri (toate fiind din vina sistemului, by the way!). Și ce credeți că face el toată ziulica ”pe net”? Păi vă spun eu: vreo 80% dintre aceste personaje se pun la curent cu ultimele noutăți din ”lumea manelelor”, se uită la filmulețe tembele care nu au nimic educativ de împărtășit, ”pornoșagurile” țin loc de partener, că deh! un partener real e mai costisitor (o ieșire în oraș, o persoană în plus la întreținere, metode contraceptive…poveste lungă); își spionează inamicii, pe care îi invidiază când le zăresc pozele lăsate ”din greșeală” publice, care îi înfățișează în Bora-Bora sau pe mai știu eu ce alte meleaguri, se informează în legătură cu ultimele nunți Bahmuțeanu-Prigoană sau Drăgușanu-Slav și bineînțeles, cu ultimele divorțuri ale lor (îs rea, dar uneori chiar nu mă pot abține, hi!hi!). Ce mai face floricica noastră online? Filosofează! Distribuie citate pe care chiar dacă ar avea răbdarea de a le citi de 10 ori, tot nu ar înțelege nimic (semnele de punctuație sunt o adevărată piedică în calea înțelegerii mesajului unui text), dar și vice versa: distribuie statusuri agramate, lipsite de sens, ale căror mesaje le consideră adevăruri universale, își pune status-uri de genul ”Drinking Water Chioară în Bamboo Club” sau ”Feeling pictisit/ă at Acasă la Mine” iar acest șir de exemple nefericite poate continua la nesfârșit. Cel mai amuzant la statusurile care indică locația ”Acasă la mine”, ”Acasă la mine unde-i cald și bine”, ”Acasă la iubiiii”, ”La noi acasă” etc. este că dacă treci cu mouse-ul peste ele sau dacă ai curiozitatea de a da click vei afla cu stupoare că ”578.342 other people have been here”. Foaaarte interesant! Și tu chiar ești fericit când vezi că atât de multe persoane s-au scuturat de celule moarte prin locul respectiv? Dar ce? Locul respectiv e mausoleu ridicat în cinstea celulelor căzute la datorie? La iubi acasă e bordel, cumva?! În cazul acesta fă-i o plângere la poliție (înainte să se legalizeze prostituția, preferabil); e datoria ta de cetățean (bun de așezat într-un dosar sub acuzația de tăinuire)!
Altfel privind, unele dintre persoanele aflate pe Facebook ar trebui să scoată nasul din casă și să-și deschidă propriile afaceri. Unii dau dovadă de un real talent: încă nu m-am lămurit dacă este vorba despre un talent matematic sau unul în arta spionajului, reușind să țină contabilitatea tuturor, ba chiar pe categorii: Like-uri primite, Like-uri date, Share-uiri, Comentarii (bineînțeles: scrise și primite!), fotografii publicate/vacanță, certuri și împăcări cu partenerul etc. Eu zic că acești pipăli și-au ratat cariera: ar fi putut excela în domenii precum OSINT sau contabilitate. Mai sunt și cei care au ratat șansa vieții lor de a fi psihologi sau consilieri. Și cum postează cineva o melodie sau un citat, hop! și psihologul de serviciu cu sfaturi gratuite (citite pe cine știe ce site-uri de duzină, ei fiind persoane iubitoare de natură…adică indivizi care nu fac uz de cărți). Șirul de persoane care și-au ratat cariera în viața reală și s-au mutat pe Facebook unde fac voluntariat este precum a catalogat Einstein prostia. Adică fără limită!
Din nefericire, ființa utilizatoare de tehnologie modernă nu a înțeles care este scopul internetului și cu atât mai puțin, nu a înțeles care este scopul Facebook-ului și nici nu prea reușește să le folosească în beneficiul său. Scopul Facebook-ului, dragii mei este acela de a îi ajuta averea lui Mark Zuckerberg să sporească precum Făt-Frumos (într-o noapte cât alte averi în 10). Ah! da, într-adevăr, sunt servicii secrete care au acces la informații pe care utilizatorul le ține sub lăcățel (adică bifează, acolo, la ”intimitate” lăcățelul acela însoțit de sintagma ”only me”), dar asta nu mai este de multă vreme un secret. Ba chiar s-ar putea specifica faptul că ”această postare poate fi vizualizată doar de mine și de serviciile secrete”… Nu acesta este însă scopul Facebook, ci doar o modalitate prin care acest scop este atins. Chestii precum înlesnirea comunicării cu ființele dragi aflate peste mări și țări, distribuirea de materiale educative, lăudatul cu noua gresie din baie și alte mici aspecte ale vieții cotidiene sunt doar modalități de a menține dependența utilizatorului față de întinsa împărăție virtuală.
Altfel spus, degeaba îi dai bietei ființe internet eficient pentru a avea acces rapid la informații, dacă nu-i ții din timp ore de cultură civică, dacă nu-i cultivi bunul gust, dacă o ”treci” clasa a 2-a fără să poată citi – în ideea că poate învață într-a 3-a – , dacă nu o înveți CUM să se informeze și CUM să selecteze din noianul de informații ceea ce îi trebuie și ceea ce este corect documentat…
Read Full Post | Make a Comment ( 1 so far )The Green Eyed Monster & Lupul Moralist…
Ne plângem tot timpul, asemeni unor țânci neajutorați, de societatea în care trăim. Dăm vina mereu pe sistem, pe care, bineînțeles, refuzăm vehement să recunoaștem că noi îl menținem acolo unde e. Dacă în ceea ce privește viața în societate și relațiile cu altul îndepărtat nu excelăm, mă așteptam ca măcar în viața privată să fim ceva mai iscusiți; în ideea că nu-s bun la matematici, dar scriu poezii ca nimeni altul, ori viceversa. Ehe! Se pare că nici la asta nu ne pricepem. Dovadă sunt ultimele tendințe în materie de viață particulară, în special, pe latura sentimental-amoroasă: adoptarea și îngrijirea Monstrului cu ochi verzi de parcă de el ar depinde pensia noastră și atitudinea de Lup moralist. Aș zice că un obicei mai frumos ca altul…
Monstrul cu ochi verzi (The Green Eyed Monster) sau mai bine zis, gelozia, nu este în sine un lucru categoric negativ, însă culmile pe care este purtat în ultima perioadă îl transformă într-un adevărat pericol public. Nu zice nimeni să nu iei un mic monstruleț cu ochi verzi și să-l adăpostești pe lângă tine, dar temperează-l, învață-l să fie docil, nu-l lăsa să devină un adevărat Godzilla și să te rupă complet de realitate. Gelozia poate fi comparată cu un medicament: în doza recomandată e sănătate curată, dacă se depășește doza, însă, trecem în partea aceea spre crimă ori suicid… De aceea, gelozia ar trebui să poarte în permanență o etichetă (la fel ca borcanele de murături), pe care să scrie ceva de genul ”a nu se lăsa la îndemâna imaturilor, a sadicilor or a masochiștilor, a acelora cu stima de sine scăzută, a negativiștilor și a acelora cărora le e greu să aibă încredere în cei din jur!”. Ar mai fi de inclus câteva categorii, dar cine-s eu să-i înșir pe toți aici? Neutilizată moderat, gelozia întunecă judecăți și instigă la acte nedemnde de om, definit cândva ca fiind singura ființă rațională.
Pe de altă parte, Lupul moralist se pare că reprezintă o altă tendință a zilelor noastre. De exemplu, un bărbat, care și-a convins amanta să-l ia de soț pentru că el nu este genul de bărbat care să înșele (ce paradox, nu-i așa?!), critică o femeie care are o relație de strictă prietenie cu un alt bărbat pentru că și-a permis să meargă singură cu acesta în club/ la piscină, la o cafea sau te miri unde, în condițiile în care acesta din urmă are o parteneră de viață. La fel de amuzat este și atunci când o persoană se laudă că și-a cumpărat lucrarea de licență, dar arată cu degetul către o persoană pe care o bănuiește că ar fi copiat la unul dintre examene.
Această superficialitate a omului modern nu este demnă de denumirea homo sapiens sapiens. Probabil că nici măcar de homo sapiens. În timp ce tu ai mizerie sub unghii și te scuzi că tocmai ai schimbat pământul de la frumusețea aia de hortensie, râzi de cea cu oja sărită și o etichetezi ca neglijentă.
Cu așa atitudini nu mă miră faptul că din ce în ce mai multe persoane sunt complexate și lipsite de încredere. Nu mă mai miră nici faptul că a devenit mai ușor să legăm noi prietenii în mediul on-line și că odată ajunși față în față cu prietenul din mediul virtual parcă ne-a mâncat pisica limba; și cu atât mai puțin, nu mă mai miră faptul că majoritatea tinerilor fug de ideea de relație pentru că se tem să nu fie puși în situația de a alege partenerul în defavoarea prietenilor și a unei vieți lipsite de teroarea geloziei…
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )A fi iubit VS. A te simți iubit
Am ajuns la concluzia că există o mare diferență între a fi iubit și a te simți iubit. E destul de greu ca aceste fenomene să fie simultane, dar cred că aceasta este condiția sine qua non a ideii de iubire adevărată, a conceptului de ”THE ONE!”…
De ce există această diferență între a fi iubit și a te simți iubit? Pentru că oamenii iubesc în moduri diferite și au nevoie de iubire în moduri diferite. De aceea persoanele cu adevărat compatibile în ceea ce privește nevoia de a se simți iubite și disponibilitatea de a oferi iubire, dar și modalitățile prin care realizează aceste ”acte” se găsesc greu. De aceea, iubirea adolescentină din liceu devine insuficientă la un moment dat, de aceea nu ne oprim mereu la prima iubire…
Unii oameni te vor iubi nespus, dar nu ți-o vor arăta de teamă să nu îi consideri slabi sau pentru că pur și simplu, nu știu să o arate.
Există și cazuri în care, oricât de multă iubire ți-ar oferi o persoană…e degeaba: pentru că nu e tipul de iubire care să te coafeze pe tine.
Unii nu te vor iubi deloc, dar vor știi să se prefacă atât de bine, că nici nu-ți vei da seama că trăiești într-o minciună. Te vor minți exact așa cum îți place ție mai mult.
Unii vor fi moderați, alții vor exagera…
Unii nici măcar nu știu cum să o facă, în timp ce alții doar au uitat cum.
Unii de abia așteaptă să te țină de mână și să iasă cu tine în lume, alții vor dori să te țină sub lacăt, doar pentru ei…
În timp ce unora le vine să se urce în primul copac din parc și să-ți declare sentimentele, unii se vor simți stânjeniți să te țină de mână în public.
Unii te vor iubi ținându-te în brațe, alții te vor iubi lăsându-te să îi ții tu pe ei.
Unora nu le place să iubească decât după un program bine stabilit. Își simt spațiul personal invadat, dacă ceri iubire în afara programului…
Sunt unii care nici nu te vor lăsa să-i atingi. Pentru că ai pielea prea rece, prea caldă, pentru că nu suportă să fie atinși… asta în timp ce alții vor tânji după o mângâiere de-a ta, după senzația contrastantă a atingerii dintre voi.
Unii te vor iubi întorcându-se mereu la tine, în timp ce alții nu vor pleca niciodată de lângă tine…
De partea cealaltă a baricadei, există oameni care nu se simt iubiți nici dacă le pui întreg patrimoniul comun al umanității la picioare.
Există oameni care se simt iubiți pentru simplul fapt că le-ai luat o scamă imaginară de pe haină doar pentru a le distrage atenția de la ceva care îi agita sau pentru că le-ai zâmbit de dimineață și le-ai urat să aibă o zi frumoasă când au ieșit pe ușă.
Unii se simt iubiți pentru că ți-ai adus aminte de ziua lor.
Între timp, alții nu se vor simți iubiți pentru că nu le-ai oferit un cadou pentru care să fi cheltuit, în prealabil, o sumă cu cât mai multe zerouri.
În timp ce unii se simt sufocați și deranjați de crizele tale de gelozie, acuzându-te că nu-i iubești, că nu le oferi credit, alții s-ar simți tot mai iubiți pe măsură ce intensitatea crizelor monstrului cu ochii verzi ar crește…
Unii se vor simți iubiți dacă vei cheltui o avere la fiecare ieșire împreună.
Alții se vor simți iubiți dacă îi vei scoate periodic în parc, dacă îi inviți într-o ceainărie sau o cafenea micuță.
Unii vor dori toată atenția ta pentru a se simți iubiți.
Alții se simt iubiți pentru le permiți să își focalizeze întreaga atenție asupra ta.
Unii se vor simți iubiți pentru că le rostești numele într-un anumit mod, în timp ce alții se vor simți iubiți doar dacă tu vei face ca numele lor să apară pe cer, sau…de ce nu, pe actele companiei (la categoria acționari, să ne înțelegem. Dacă se poate, chiar majoritari).
Unii se simt iubiți pentru că te întorci mereu la ei, în timp ce alții se simt iubiți pentru că nu ai plecat niciodată de lângă ei…
Exemplele date sunt puține, în comparație cu diversitatea existentă. Ideea e că de aceea ne e atât de greu să ne găsim unul pe celălalt… sunt foarte multe variante posibile, însă foarte puține sunt cu șanse de succes, iar potul este enorm! Corect ar fi să nu cerem niciodată mai mult decât putem oferi. Sănătos ar fi să preferăm un adevăr dureros unei minciuni mângâietoare! Minunat că potul nu se împarte. Fiecare vine cu un pot, oarecum, prestabilit. Tot ce are de făcut este să descopere combinația potrivită, cifrul magic care îi va arăta adevărata față a iubirii.
Am văzut atât de multe cupluri ai căror membri se acuzau reciproc că habar nu au cum să iubească, de faptul că sunt imposibili de mulțumit, că nimic și nimeni nu s-ar putea ridica la pretențiile lor, că sunt insensibili etc. Nu pot spune dacă aveau sau nu dreptate… în definitiv, acest ”a avea dreptate” este al naibii de relativ. Aș prefera să spun doar că nu erau compatibili…că trebuie să mai caute…
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Ce să este râma oare?
Nu, nu am o problemă în a mă exprima, cât de cât, corect. Am ales acest titlu, tocmai pentru că vreau să subliniez niște lucruri.
Cuvintele, indiferent de limba lor de proveniență, au, de regulă, un înțeles de bază și unul peiorativ (sau mai multe, în cazul pe care urmează să îl prezint).
Când eram copil, știam ce e aceea o râmă și contrar faptului că sunt fată, nu mi-a fost niciodată scârbă de aceste mici creaturi. Râma era acea chestie care se târa prin pământ și care, practic, râma pământul. Era în același timp și vietatea pe care eu și bunicul o vâram pe acele undițelor și cu ajutorul căreia prindeam peștele pe care bunica era datoare să ni-l pregătească la cină. Înțelegeți ideea, nu? Râma era râmă în acele vremuri! La un moment dat, i-am dus mamei în casă o râmă foarte mare și am rugat-o să mi-o prăjească…s-a chinuit biata de ea puțin, dar a reușit să mă facă să renunț la idee. Că de aceea există mame: să te oprească să-ți dai cu ciocanul în deget, să-ți bați cuie în cap, să dai foc la casă, ori să mănânci râme ca un copil al junglei ce ești!
Dacă în timpul copilăriei mele, râma era râmă, în copilăria surorii mele, mai existau o categorie de râme: cele din jeleu. Doamne ce ne mai plăceau! Și astfel, mi s-a împlinit visul de mic copil, acela de a hali o râmă…sau mai multe.
După o vreme, când era mică una dintre verișoarele mele, eu, am inventat pentru ea o altă râmă. Degetul arătător era o râmă gâdilicioasă.
A mai trecut timpul și acest cuvânt s-a mai îmbogățit cu niște semnificații. În primul rând, râma a reprezentat metroul pentru mine, în primul an de facultate. Pe această râmă o uram visceral. Mergeam 7 stații dus, 7 întors și după călătorie, 1 oră mă durea capul groaznic, de parcă eram picată de pe altă planetă. Cu timpul m-am imunizat. Acum, ca să mă zăpăcească puțin, trebuie să merg cu această râmă metalică, să zicem…de la Titan la Lujerului sau să merg 4-5 stații în condițiile în care sunt foarte obosită sau mi-e rău.
Deunăzi am dormit la cea mai bună prietenă a mea. În pat: eu, ea și burtica ei de graviduță, în care își face de cap viitoarea mea primă nepoțică. Mă uitam la burtica ei și mi-am adus aminte brusc de o altă râmă. Aici mă refer la pernele acelea de forma unui cilindru ceva mai turtit, create special pentru femeile gravide. Avea și Jennifer Lopez una, în filmul ”The back-up plan”. Unii îi zic omidă, dar omida are și ceva piciorușe, ca niște cilișori. Deci râmă e cuvântul potrivit pentru acel tip de pernă. Că veni vorba de acest tip de perne, eu o pernă-șarpe. E cu doar 10 centimetri mai scurtă decât mine.
Astăzi, în schimb, am realizat că n-am descoperit încă, toate tipurile de ”râmă”. Pe o alee din fața unui bloc, mai exact, acolo unde Aleea Buchetului face colț cu marele Bulevard Nicolae Grigorescu, în preafericitul Sector 3, un tip, s-a gândit să facă șușu în ceea ce aproape 3 anotimpuri din 4 reprezintă o sursă de verdeață care îți bucură privirea. Mai exact, în gărduțul viu care separă zona din jurul blocului de zona circulabilă propriu-zisă. Avea și un prieten care stătea de 6… nu pot să-mi dau seama de sensul acestui lucru, atâta timp cât el se desfășura la 17:30 în plină stradă. Când m-a zărit, prietenul a băgat o privire gen căprioară violată de urs și i-a spus tipului să se grăbească și că este un nesimțit. Ideea e că m-am prins de ceea ce face și îi mulțumesc luminii neprielnice că nu m-a lăsat să văd prea mult! Am încercat să trec ca și când el ar fi inodor, transparent și invizibil. Numai că am uitat să-mi opresc și simțul auzului. Așa că îl aud zicând ceva de ”șarpele negru” și văd cu coada ochiului, că se întosese spre mine. M-a bufnit râsul, dar cum sunt o persoană politicoasă și nu râd de oamenii care fac pipi pe stradă, m-am abținut eroic. Nu de alta, dar de obicei, am un râs destul de zgomotos.
Totuși, țin să-l anunț pe acest ”îmi crapă vezica și mă doare în 14șpe dacă mă vede vreun copil sau orice altă formă de viață nevinovată”, că ceea ce numea el ”șarpe negru”, după felul în care ținea mâinile, nu era altceva decât o râmiță amărâtă. Mai pe românește…doar un aparat de făcut pipi! Și așa, am mai descoperit astăzi un alt sens peiorativ al substantivului ”râmă”.
Cu siguranță, voi mai găsi tot felul de înțelesuri pentru cuvântul râmă, dar chiar n-aș fi vrut să ajung vreodată să fac asocierea pe care am făcut-o astăzi…
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Despre perfecțiunea pe care unii o caută până la adânci bătrâneți
Ce e perfecțiunea? Cei mai mulți ar răspunde la modul cel mai simplu, dar închis: perfect înseamnă fără defecte. Bine, bine… dar defectele ce sunt? Păi…defectele sunt lucruri neplăcute, dizgrațioase, care ne indispun, etc. Eh! Și am ajuns unde voiam. Fix în acel punct!
Aici voiam să ajung. Deci…nu e în mod imperios necesar ca ceea ce-mi displace mie să îți displacă și ție, nu-i așa?! Și atunci cum facem? Obiceiul sau trăsătura X, care pe mine mă dezgustă, dar pe tine te dă pe spate, e un defect sau un semn al perfecțiunii?
Din ce în ce mai mulți oameni din jurul meu aleargă după nenorocita asta de perfecțiune! La un moment dat, era cât pe ce să fiu trasă în această nebunie pe care eu o consider mai mult decât periculoasă. Uneori, văd în această perfecțiune despre care vorbesc cu atâta înflăcărare unii, nu doar principalul dușman al fericirii lor și al fericirii celor din jurul lor, dar și un lucru al naibii de previzibil, deci, până la urmă, destul de plictisitor.
La un moment dat, cu toții vorbim despre bărbatul/femeia perfect/ă. Ce înseamnă acea noțiune de perfecțiune în acest caz? Am auzit bărbați afirmând: ”Ce sâni, ce fund, ce glezne! Păcat că o strică fața!” sau ”Are un chip angelic, dar n-ai cum să nu observi și bârna pe care o are pe post de nas!”. Nici femeile nu-s mai prejos: ”Of! Ce inteligență sclipitoare! De ce oare nu i-a fost dăruită o altă înfățișare decât cea de șoarece de bibliotecă?!” sau ”Cât de drăguț este tipul, dar îi lipsește atitudinea!”. Exemplele pot continua în ambele situații. Ideea e că oricât de strălucitor ai fi dintr-un anumit punct de vedere, trebuie să știi că ai și puncte slabe sau mai puțin plăcute. Dacă ajungi să realizezi că simplul fapt că exiști implică imperfecțiunea, atunci e timpul să cunoști un nou tip de atitudine: indulgența. Nu zice nimeni să faci abuz de ea, dar nu cere ceea ce nu poți oferi! Nu-i corect nici față de tine, nici față de cei care te înconjoară. Poți spune că te doare în 14șpe. Foarte bine, acum ești tânăr/ă, plin/ă de viață…dar va veni o vreme când deja vor fi fugit cu toții de tine. Te vor fi lăsat acolo, ”în lumea ta”. Vei fi o persoană exilată în propria-i creație și aș tinde să pariez că la acea vreme nu-ți va fi deloc pe plac! Sper să nu mă îmbogățesc pe baza acestui pariu, căci n-aș fi un om liniștit, cocoțat fiind, pe nefericirea altuia!
Suntem vii și asta înseamnă că nu putem fi non-stop ca scoși din cutie. Suntem 7 miliarde și ceva pe planeta aceasta bătrână și asta presupune diversitate. După cum spuneam… așa cum este descrisă de majoritatea, perfecțiunea este atât de puțin diversă încât devine plictisitoare în opinia mea.
Defectele nu sunt întotdeauna un lucru rău. Defectele nu țin întotdeauna de voința persoanei în cauză. Defectele au o varietate de cauze, moduri de manifestare etc. Fiecare om are defecte. Și fiecare lucru are defecte. Dacă toți am alerga după acea perfecțiune absolută despre care mulți vorbesc atât de înflăcărați am ajunge ca în bancul acela care ne vorbește despre o persoană care a așteptat persoana perfectă până la sfârșitul zilelor. Când aceasta a fost întrebată cum de nu a reușit în atâția ani de zile s-o găsească, răspunsul a uimit: de fapt, o găsise. Care a fost problema? Și acea persoană, la rândul ei, căuta persoana perfectă!
Faptul că ai un nas mare sau strâmb, nu ține de voința ta, la fel nici faptul că ești surd, chior sau alte lucruri de genul. Un IQ subdezvoltat nu este un lucru pentru care să arăți pe cineva cu degetul…s-ar putea ca acest ”arătat cu degetul” să demonstreze că nici tu nu ești atât de evoluat pe cât vrei să pari sau, mai rău, crezi că ești.
În ciuda faptului că a rămas complet surd, Beethoven a continuat să compună. Un exemplu se seamă este Simfonia a IX-a. Edison se temea de întuneric. Frica poate fi văzută ca un defect sau ca un impediment. Se pare că pentru el a fost un stimulent pentru a inventa becul cu filament. Ștefan Luchian a continuat să picteze până în ultima clipă a vieții, cu pensula legată de degetele paralizate. P. Picasso, A. Graham Bell, A. Einstein, W. Churchill, Cher, Tom Cruise sunt câțiva dislexici celebri. I-a făcut oare, defectul lor să rămână într-un con de umbră? Le-a știrbit din valoarea realizărilor?
Nici o persoană nu trebuie să dispere din cauza unor defecte pe care conștientizează că le are. Unii încearcă să minimalizeze efectele acestor defecte asupra vieții lor, o parte dintre ei reușesc, o alta nu. Cu toții merită respectul celor din jur. Există și oameni care reușesc să trăiască în armonie cu defectele și calitățile lor. Nu pot spun decât : ferice de ei! În fond, fiecare luptă zilnic să își echilibreze părțile bune și părțile rele (unii se pare că găsesc mai repede acest echilibru, alții aș zice că dețin un secret pentru păstrarea acestuia…). Cei care nu văd interdependența dintre starea de bine și cea de rău, încă n-au reușit să-și formeze o imagine de ansamblu asupra vremurilor noastre și nu numai.
Strict PĂREREA MEA!!!
Thomas Edison- becul cu filament
Ștefan Luchian – Lăutul
Ștefan Luchian – Anemone
Life is Beautiful!
Perioada aceasta, de sesiune la pătrat, cum o numesc eu, îmi amintește teribil de mult de perioadele de răceală din timpul liceului. Adorm în creierii nopții, mă trezesc când soarele e deja de multă vreme pe cer și n-am chef să răsfoiesc multele materiale necesare promovării acestor 2 ani într-unul. Așa eram și în liceu…când răceam, stăteam și vedeam filme, dormeam cât de mult puteam, mă durea în cot de ce făceau colegii mei la școală. Pierdeam vremea aiurea, cum ar spune mulți. Acum, n-am decât să vă spun cât de adevărată e zicala „Lupul își schimbă blana, dar năravul ba!”, în situația mea. E al naibii de adevărată! Dar, nu regret, și asta, zic eu că-i de bine. În concluzie, dacă nu vă plac comportamentele voastre din adolescență, încercați să scăpați de ele, atât cât mai puteți, căci, cu cât va trece timpul, cu atât vor fi mai greu de îndepărtat. Ah, cât de mult urăsc frazele lungi și cum nu mă pot abține să le tastez :)).
Nu știu exact ce a fost în capul meu când mi-am ales domeniile de studiu pentru licență. Mai face lumea 2 facultăți simultan, dar eu, parcă sunt prea de tot! Majoritatea studenților la pătrat pe care îi cunosc, și-au ales domenii de studiu asemănătoare, unde, de cele mai multe ori, își pot echivala o mulțime de examene. Dar eu nu, nu puteam să am o viață simplă, a trebuit să am un crocodil și o girafă, de ce să am 2 câini de rase diferite sau 2 pisici?! Ar fi fost prea simplu, nu mi-ar fi pus limitele la încercare! N-aș mai fi avut aproximativ 16 testări/examene în 3 săptămâni…
Cu toate acestea, încă mă simt bine, încă respir. La începutul sesiunii am făcut Tiramisu, mi-am văzut o parte dintre prietenii buni pe care nu aveam timp să-i văd în timpul săptămânilor de curs, am văzut câteva filme magistrale ( Gangster Squad, Once upon a time in America, Public Enemies, Hotel Transylvania etc.)…parcă nici nu zici că-i sesiune, dacă faci abstracție de la munții de cărți de la mine din casă. Dar pentru mine e ceva normal, atâta timp cât obișnuiesc să afirm că viața mea e un munte de cărți răvășite. Am avut timp, până și să-mi fac curat la categoria Prieteni, pe Facebook. Am făcut o curățenie temeinică…Am șters tot ce însemna persoană complet necunoscută, tot ce însemna cunoștință curioasă, cunoștință din politețe și mai ales, tot ce însemna cunoștință virtuală pe filiera fostului prieten. Așa că, dragilor, dacă nu mai aveți acces la profilul meu, e pentru că făceați parte din una dintre categoriile enumerate.
Cea mai tare fază din ultima perioadă, mi s-a întâmplat lunea trecută, când, pur și simplu, m-am îndrăgostit în metrou. Sună stupid, dar bărbatul acela m-a făcut să zâmbesc cu toată gura și cu tot sufletul, deși, nu era cea mai bună zi din viața mea. Ne-am tot uitat unul la altul și ne-am zâmbit ca retarzii de la Timpuri Noi la Titan, unde am coborât eu. Dacă am fi fost într-un film, cu siguranță ar fi coborât după mine…DAR, să ne trezim la realitate: nu eram într-un film! Ce am văzut la el? Cum arăta? Păi…nu era blond cu ochii verzi sau brunet cu ochii albaștrii. Era șaten, cu ochii căprui (cel puțin așa se vedeau de la distanță, printre capetele acelor mulți oameni care stăteau între noi), avea niște buze cărnoase, numai bune de sărutat non-stop, o pereche de ochelari (de vedere) frumoși – așa suntem noi, ochelariștii, observăm imediat o pereche frumoasă de ochelari – și un zâmbet care m-a topit și m-a făcut și pe mine să zâmbesc instant. Italienii ar numi asta „Colpo di fulmine”, adică, lovitura de trăsnet sau, adaptat limbii noastre, dragoste la prima vedere.
Rămânând la categoria îndrăgosteli și simpatii, pot spune că am mai întâlnit o persoană, deosebită, zic eu, într-o seară în care oamenii nu ar fi trebuit să fie neînsoțiți, așa cum eram noi. Într-o seară care pe mulți îi face să spere la ceva mai bun, mai frumos… De data aceasta, n-a fost ca în metrou. Oamenii erau acolo să se distreze, să petreacă, așa că ne-a fost ușor să vorbim. Doar că, problema a fost la mine, de data aceasta…se pare că mi-am ieșit din mână și că nu mă mai pricep să fiu o companie bună. Totuși, nu-mi fac griji pentru asta, mă tratez, exersând.
De abia aștept să se termine sesiunea, să pot citi o carte pentru sufletul meu, nu pentru că așa trebuie, că e materie de examen :D. Să evadez puțin din cotidian și apoi, să încep să mă gândesc la lucrarea de licență, pentru că zilele au început să intre în sac. În definitiv, nu regret deciziile luate, chiar dacă uneori mă întreb ce a fost în capul meu când am hotărât una sau alta.
Și pentru că simt nevoia să atrag atenția tuturor asupra unui fenomen scăpat de sub control, de care multă lume nu e conștientă, postez următorul videoclip:
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )« Intrări anterioare
nnonny
Nicoleta Bucșaru 